Caut să văd ce va trebui încercat la Şcoală: a gîndi -cum se spune-viu.Dar ce înseamnă viu?
Cred că două lucruri: 1)A proceda prin întreguri,nu prin părţi;întrucîteva organic,nu de la simplu la compus;în nici un caz fals cartezian,geometric şi sistematic 2) A lăsa întregurile să reiasă din elementul infinitezimal;a gîndi deci,pînă la un punct,intuitiv: văzînd -nu făcînd,construind.
Pentru ultimul punct,Aristotel are un exemplu sugestiv.Închipuiţi-vă o oaste,spun el; o oaste pusă pe fugă în neorînduială.La un moment dat un soldat se opreşte.În jurul lui se opresc alţi patru-cinci.Apoi, în jurul nucleului format de ei se strîng şi alţii, şi iată dintr-odată oastea întreagă întorcînd faţa către duşman şi gata să primească din nou lupta.
Asta înseamnă "viu":unul singur, elementul infinitezimal,poate să coaguleze restul.Un singur individ vertebrează totul.Nu urci matematic şi gradat,de la simplu la compus, ci urci,fără compoziţie,de la simplu la întreg.E paradoxul vieţii,dar e paradoxul oricărei vieţi.
Şi mă gîndesc la o concluzie ciudată: un adevărat colectivism e mai individualist decît cel care îşi zice aşa.Sau invers:un adevărat individualism ar trebui să fie colectivist.Căci numai acesta din urmă,cel care deţine întregul,ştie adevăratul preţ al părţii.În oastea lui Aristotel soldatul înseamnă ceva,poate ceva.Ce poate el dincolo?
Încă unul din scandalurile vieţii,în istorie şi dincolo de istorie.
Turburătoare, vorba aceasta a lui Simmel: "viaţa ca totalitate de fiecare clipă".Aşa o văd acum;aşa este.În fiecare ceas simţi că eşti întreg.Ai goluri,fireşte,dar le cunoşti,deci le-ai umplut intr-un oarecare fel.Eşti o fiinţă împlinită.
Dar citeşti o carte:cum puteai trăi pînă acum fără gîndurile ei?Legi o prietenie nouă:cum te puteai crede întreg fără ea?Abia acum simţi golul adevărat,golul pe care ar fi trebuit să-l simţi.Dar acum eşti "întreg".
Totalitate de fiecare clipă.Trăim alături unii de alţii,totalitate lîngă totalitate,într-o lume care nu totalizează,dar care se totalizează,parcă,în noi.